06.07.2010

Flori, bunul meu prieten, mi-a spus că povestea mea de pe blog e lipsită de motiv. Întradevăr, aşa e. Toate trăirile mele au o cauză juridică concretă, bine stabilită de Justiţia Română.
În esenţă, prin rechizitoriul D.N.A. Mureş din 21.09.20.. am fost acuzat de rambursări ilegale de TVA cu consecinţa comiterii a 3 fapte: luare de mită, trafic de influenţă şi furnizare de informaţii ce nu au caracter public. Tribunalul Mureş dispune achitarea mea pentru infracţiunea de luare de mită, însă mă condamnă la 2 ani şi 10 luni pentru trafic de influenţă şi un an pentru furnizare de informaţii. Curtea de Apel Mureş, prin Floarea Grosu, fără admiterea de alte probe în apel, mă condamnă la 5 ani pentru luare de mită, 3,6 ani pentru trafic de influenţă şi 1,6 ani pentru furnizare de informaţii ce nu au caracter public. La care îmi adaugă un spor de contopire de încă 6 luni, pedeapsa finală rezultantă fiind de 5 ani şi 6 luni. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îmi respinge recursul şi rămân cu pedeapsa stabilită. D.N.A. nici măcar nu a mai făcut recurs la Înalta Curte. Atât de impresionaţi au fost şi ei de duritatea pedepsei.
Sec, aşa ar arăta o scurtă descriere a situaţiei mele juridice. Nici nu mai are rost să mai menţionez că până în acest moment nu ştiu exact de ce anume sunt acuzat. Că am fost condamnat pentru ceva ce nu am făcut. În spatele descrierii, rămân însă faptele neacoperite de nici un adevăr juridic ce au generat ţinerea la închisoare a unui nevinovat. A mea!

05.07.2010

Sunt convins că odată, în viitor, toată această luptă anticorupţie împreună cu acest sistem diabolic de punere în practică a terorii prin totalitarism şi opresiune, va fi condamnat. Ca şi comunismul. Cei ca mine însă vor rămâne victimele. Vom fi evocaţi, dar nu ni se va face dreptate. Ca şi cazul comunismului. Directorii penitenciarelor comuniste împreună cu călăii terorii din ele primesc pensii substanţiale şi sunt susţinuţi în prezent de statul decomunizat. Aşa şi acum. Sandu, procurorul pensionat al D.N.A. Mureş, artizanul condamnării mele, are o pensie de 17.000 lei şi se bucură din plin de avantajele unei vieţi îndestulate. Eu stau însă în puşcărie. Nimic nu se va schimba. Va rămâne pentru eternitate cazul „coruptului” A. Viaţa mea transformată în nimic. Pentru nimic.
Gândul ăsta devine obsedant. Lipsa de cauzalitate. Te face să te prăbuşeşti. Adică oricât de tare ai fi, nu poţi rămâne impasibil în faţa vicisitudinilor vieţii. Te-ai gândit vreodată, tu, cititorule, ce ai face dacă ai fi în locul meu? Apropo, aştept sugestii prin comentariile de pe blog….

04.07.2010

Am avut vizită, tata vrea să plece singur in Franţa. Nu e bine. Am fost de atâtea ori cu el şi ştiu cât e de greu pentru un bătân de 72 de ani să facă atâta drum. Am încă un motiv de îngrijorare din cauza asta. Întâlnirile sunt mai detensionate, mama nu mai iese plângând de la vizită. Asta înseamnă că am acceptat şi eu situaţia cu resemnare!

03.07.2010

Starea aia de nelinşte generată de neştiinţă îmi dă fiori. După tot ce mi s-a întâmplat, încă mai sper într-un miracol. Ca cineva să vină şi să-mi spună că, acum: contestaţia în anulare s-a adims, s-a decis şi suspendarea executării pedepsei. Să-mi fac bagajele şi să părăsesc puşcăria.
Dar realitatea e alta. Nu vine nimeni. Nu-i pasă nimănui. Doar am termen peste aproape 4 luni.
Părinţii mei exaltau de bucurie zilele trecute din cauza admiterii de principiu a contestaţiei. Rolurile s-au schimbat. Până acum doar eu crezusem în şansa admiterii, iar ei mă temperau. Acum ei sunt fericiţi şi eu trebuie să le spulber starea de bine cu negativismul meu.

02.07.2010

Cât de greu îmi e să accept un termen de aproape 4 luni. Deoarece contestaţia în anulare se va judeca în octombrie. Şi atunci îmi pun întrebarea logică dacă tot acest demers este oportun? Adică pentru cei care mă judecă am rămas tot un dosar, un petent fără şanse de izbândă, a cărui viaţă se va scurge între zidurile puşcăriei, fără ca cineva să aibă posibilitatea de a face ceva. Doamne, cât de puţin contez…
M-am săturat să mă tot lamentez. Nu mai vreau să fiinţez într-o aşa existenţă. Cum naiba am putut ajunge într-o aşa situaţie? Ce crimă am comis ca să am parte de chinurile astea? Iar lejeritatea cu care mi s-a dat un termen atât de lung depăşeşte suportabilitatea mea. Peste 4 luni voi fi făcut, în total, 1 an şi opt luni de puşcărie. Cine va mai îndrepta situaţia? Cine îmi va da zilele petrecute aici înapoi?
Azi e jumătatea anului. „Tempus fugit!” Mă tot gândesc în condiţiile astea la oportunitatea continuării demersului meu privind contestaţia. În octombrie se vor da alte termene, 2 sau 3, ceea ce înseamnă că pe final de an aş putea avea o soluţie. Dacă voi uzita de apel şi apoi de recurs, asta va însemna încă vreo 6 luni, deci cu contestaţia aş putea termina în septembrie 2011. După care aş putea începe revizuirea. Ce va dura cam tot atât. Iar în decembrie 2012 sunt propozabil pentru eliberarea condiţionată. Aşa că, în condiţiile astea, la ce bun să mai încerc? Ei deja m-au condamnat la 5,6 ani, deci nimic nu se mai poate face. Asta parcă se încăpăţânează să-mi demonstreze.

01.07.2010

Umilinţa de a fi aici. De ce o resimt atât de intens în momentele astea? Nu mai suport oameni aştia cu imbecilitatea lor evidentă, fiecare mai prost decât celălalt şi mai darnic de a-şi etala calităţile penitenciare. Însăşi conceptul ăsta : „am X ani de puşcărie, deci sunt tare…”! Cum poţi fi integru dacă 50% din existenţa ta ţi-ai petrecut-o în puşcărie? 30 de ani, 18 ani, 12 ani… Ce poţi învăţa bun aici? Atât ştiu: hai să-i umilim pe ceilalţi ca prin dominaţie să fim lideri. Şi? Mare scofală… Se dă o importanţă capitală unor detalii care mie mi se par puerile. De ce l-a scos pe ăla şi pe mine nu? De ce nu mi-au făcut evidenţiere? De ce e ăla şef de cameră şi nu eu? De ce tu ai şi eu nu? De ce ai bani să-ţi cumperi bunuri? Şi uite aşa lista cu „de ce” poate continua. Suspiciunea, răutatea, invidia. Mi-e dor de oameni normali. Sănătoşi la minte şi frumoşi la suflet. Pe care să te poţi baza. Lângă care să te simţi bine. Oameni, nu animale!
Poate că zilele astea experimentez nişte momente mai dificile. Îmi repugnă unii indivizi din cameră. Cu tot dispreţul meu faţă de ei, coabitarea e impusă şi trebuie să accept toate mizeriile lor. Şi asta doar pentru a-mi păstra controlul. Poate că Dumnezeu chiar genul ăsta de pedeapsă mi-a hărăzit. Să-i îndur. Să rabd. Să nu mă las atras în jocul lor de hărţuire.
Azi mi s-a judecat contestaţia în anulare. Speranţe deşarte. Voi afla mâine mai multe.

30.06.2010

Ieri ar fi trebuit să mă ducă la Bucureşti, pe cursă. Îmi dau seama cât de important sunt pentru justiţie dacă şi în puşcărie au uitat de mine. Mai mult, nu pot dormi gândindu-se la dosarul meu… E trecut de mult de miezul nopţii. Nu am somn. De aici, de pe hloul interior pot auzi prin fereastra deschisă zumzetul oraşului, cât de departe e acea lume de mine… Şi e numai la 5 m distanţă de mine.

29.06.2010

Azi a fost ziua ploşniţei. Încă una din binecuvântările soartei pe care acum o am. După o serie de perfide şi continue atacuri nocturne, camera s-a răzvrătit şi a solicitat la apel măsuri concrete din partea paznicilor noştri. Aşa că, în jurul orei 9 un teribil atac chimc a amorţit necuvântătoarele iubitoare de sânge. E drept, traiul lor de până acum a fost paradisiac, dacă ar fi să mă iau după dimensiunile lor, unele cât o unghie. Imaginea unei aşa dihănii sugându-ţi sângele nu e deloc o chestie dătătoare de speranţă, iar saltelele înţesate chiar cu 60 de exemplare întregesc imaginea unui tot unitar: Iadul! Dar e bine. Cel puţin cineva a avut iniţiativă şi s-a întreprins ceva, psihologic acum credem că am scăpat de molimă şi toată lumea doarme liniştită în paturile încă infestate cu ploşniţe. Pentru că dezinsecţia nu a fost eficientă, insectele chiar şi la 6 ore de subzistenţă în camera ermetic închisă şi plină de gaz toxic, aveau o vivacitate demnă de invidie. Dar no, e ca în viaţă: toată lumea se hrăneşte cu nefericirea celorlalţi! Aşa că, având drept punct de plecare coabitarea dintre animal şi insectă (am ales termenul, animal în mod intenţionat, asta şi sunt în puşcărie), am experimentat astăzi o dulce reverie, un sarcasm amar urmat de dispariţia chefului de viaţă coroborat însă cu o mulţumire infinită şi omagiu deplin adus prosecutorilor mei pentru distinsele lor realizări profesionale şi dreapta lor judecată!

28.06.2010

Ziua de 29 iunie este ziua puşcăriilor aşa că azi vor organiza ceva concursuri şi activităţi educative. Febra organizatorică m-a cuprins, de fapt cum biserica este printre organizatori, contribuţia colectivului bisericesc din care fac parte e obligatorie, aşa că plimb mese, flori şi aranjez. Trece timpul…

27.06.2010

Încă o zi ploioasă. Cât de deprimantă poate fi o serie de zile musonice mai ales atunci când nu ai libertate şi, mai ales, când diavolii îţi sunt tovarăşi… Stau în cameră şi vegetez, gândul îmi zboară departe la o viaţă ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de mine. Nu meritam asta Doamne, nu meritam…