03.05.2010

Niciodată nu putem aprecia cu adevărat un lucru doar atunci când nu-l mai putem face. Stând aici, închis, îmi dau seama cum îmi căutam nefericirea, cum neplăcerile mici de altfel, vieţii cotidiene mi-au umbrit starea de bine. Am fost cel puţin în ultimii 6 ani atât de legat de acest loc încât am uitat ce înseamnă liniştea din suflet, plăcerea de a trăi viaţa aşa cum e, cu bune, cu rele. Şi când eram fericit, e drept doar pentru perioade scurte, îmi aduceam aminte, chiar şi preţ de câteva secunde de infernul de aici, din mediul penitenciar. Am multe întrebări fără răspuns, unele chiar dureroase. De ce mi s-a întâmplat mie tot ce mi s-a întâmplat? De ce cursul vieţii mele a fost schimbat atât de brutal?
Îmi aduc aminte că în 2004 eram traumatizat de gândul că sunt supus unei asemenea proceduri şi că toţi cunoscuţii sunt stupefiaţi de ruşinea mea. Acum nu ştiu ce s-a întâmplat, de când sunt aici mi-am pierdut amintirile din libertate, nu mă mai interesează. Sunt mort pentru această societate şi ca atare, mă obişnuiesc cu această fatalitate. În 2004 am luptat, am strigat, m-am opus. Degeaba. Indiferent de susţinerile şi nevinovaţia mea, procesul acesta a mers intr-un singur sens. Înspre condamnarea mea! Aşa că ce sens are să mă mai opun? Realitatea e crudă şi dură pentru mine. Ce mai pot să-mi facă? Sufletul şi onoarea nimeni şi niciodată nu mi le vor putea răpi. Am încăpăţânarea şi stoicismul ăsta. De a nu ceda! Dar sunt mort…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: