13.05.2010

Aştept cu nerăbdare ziua de mâine. E ca un drog ce dă dependenţă. Lucruri altădată atât de normale acum le percep ca nişte favoruri. Nici nu mai pun în discuţie motivele pentru care sunt aici, cum am mai scris, viaţa de deţinut îţi schimbă perspectiva asupra vieţii. Devii un sclav, un subom, un animal care grăieşte, o entitate biologică neglijată de către societatea care s-a debarasat de noi. Zic noi, văd că, din instinct. „Noi”. În psihologie este o explicaţie ştiinţifică pentru mecanismul ăsta de transformare a colegilor de celulă într-un grup. Eu aparţin acestui grup. Nu merit asta, Doamne.
Câteodată aş vrea să mă trezesc din coşmarul ăsta şi să zic:”gata, nu a fost decât un vis”. Dar moment de moment, oră de oră, zi de zi, asta e viaţa mea. Nu-mi pot schimba soarta. Iar soarta asta a mea presupune existenţa într-un mediu atât de nociv încât conceptiile despre viaţă îţi sunt afectate. Am impresia că am împrumutat din limbajul lor, din modalităţilor de expresie, din subcultura lor, din răutatea lor şi machiavelismul lor, din urăţenia lor sufletească. Nu mai ştiu cine sunt, nu mă mai recunosc ca şi omul care eram. Încă tot îmi doresc ca Dumnezeu să-mi curme existenta asta mizeră. Nu vreau să sune a laşitate, dar pur şi simplu nu mai pot, e o povară mult prea grea şi eu am obosit să o duc. Raţiunea superioară a privării mele de libertate tot nu o cunosc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: