14.05.2010

După incursiunea în libertate mă simt rău, psihic vorbind. Simt că nu mai pot îndura atâtea. Şi mi-aş dori să nu mai exist, toată suferinţa mea să rămână fără obiect. Sunt conştient de insignifianţa mea în raport cu imensitatea acestei lumi. Nu vreau să fiu supus procesului de „reeducare” prin privarea de libertate, vreau să-mi fie anulată existenţa. Poate aşa oamenii care şi-au dorit cu atâta pasiune şi au înfăptuit condamnarea vor avea simţul datoriei împlinite. În raport cu lumea mi-e o frică teribilă de ea. Eu sunt aici pentru că societatea a dorit asta, a dorit o pedeapsă injustă, imorală şi inumană. Nici nu ştiu cum altcumva să acţionez după mutilarea la care sunt supus. Plus de asta, cum am spus şi mai sus, viaţa mea nu mai are nici un fel de importanţă, pot fi sacrificat. Parcă şi gândurile legate de tânguirea mea cotidiană au secat. Mi-e greu chiar să mă gândesc la motivele pentru care sunt aici. Dar, Dumnezeu mi-a hotărât soarta asta. Şi eu trebuie să o accept şi să trec peste. De ce? De ce trebuie să am această soartă? Care este crima mea? Ce am făcut pentru a fi aici? Asta e judecata Domnului în ceea ce mă priveşte?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: