29.05.2010

Letargia de care dă dovadă trupul meu e însoţită de dezintegrarea implacabilă a sufletului meu. Mă simt de parcă fiecare os îmi este dezgolit de carne şi fiecare gând îmi este despuiat de amintiri. Mă simt ca un gândac printre oameni, care aleargă mereu după gunoi şi are o prezenţă retrasă de teamă că de nu, dacă-l văd restul oamenilor, îl vor strivi sub talpă.
Zilele trec greu şi sunt chinuitoare. Ce să fac să fac abstracţie de realitate? Cum să mă mai mint? Să-mi spun iarăşi că cineva va vedea abuzurile acestei condamnări şi acum, cu această contestaţie, totul se va repara? Iarăşi sunt naiv… De asemenea, credinţa în divinitate păleşte pe zi ce trece. Cum să mai crezi în Dumnezeu, dacă El îşi bate atât de crunt joc de viaţa mea. Dacă el e atât de bun şi milostiv, cum poate lăsa să se întâmple aşa o nedreptate?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: