Vineri, 23 iulie

Perceptele creştine pun printre primele păcate, după cele capitale, pe cele ale iubirii de sine, mai exact păcatul mândriei şi cel al îndreptăţirii de sine. Aici e un loc de penitenţă ideal pentru îndreptare cel puţin din punct de vedere creştin. Umilinţa, micimea făpturii, felul în care te percep şi te trădează semenii tăi, pierderea respectului de sine, dispariţia ambiţiei de realizare şi promovare, conştiinţa inutilităţii tale pe pământ etc. Un cocktail toxic de sentimente negative ce parcă au doar un scop în accepţiunea laică : distrugerea sufletului!
În accepţiune spirituală şi religioasă, e calea spre pocăinţă şi iertare a păcatelor. Nedumerirea mea e legată însă de impunerea ei mie. Pentru că mie mi se impune prin forţă un mod de penitenţă pentru ceva ce nu am făcut. Şi n-am cerut niciodată înălţare spirituală, speram doar ca păcatele mele mai mari sau mai mici să-mi fie iertate ca la orice om liber. Nu mă consider un om bun, dar nici rău nu am fost. Am greşit destul în viaţa asta, dar nu întratât încât să am parte de iadul din care acum fac parte.
De păcatul mândriei, aşa cum e definit el religios, ştiu că m-am făcut vinovat. Eram mându de originea mea, de faptul că fac parte din familia pe care o am, eram mândru de realizările mele profesionale (la 23 de ani reuşisem să fiu inspector), eram mândru de competenţele mele educaţionale, eram mândru să ştiu că am fost onorabil şi demn în tot decursul acestui proces, eram mândru să ştiu că onoarea nu va putea nimeni să mi-o terfelească…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: