Vineri, 6 august 2010

Cei 2 băieţi cu care formasem un grup, au liberat astăzi. Mă aşteptam să le resimt mai intens lipsa, obişnuinţa cu care îndeplineam împreună tabieturile zilnice mi-a indus acea rutină zilnică ce face detenţia suportabilă. Mă bucur mult pentru ei, îmi aduc aminte senzaţia de euforie pe care am experimentat-o în 1 iulie 2005, când am fost pus în libertate pentru că s-a revocat măsura arestului preventiv. Ce uşurare trebuie să aibă-n suflet în momentul în care vor face primii paşi liberi… Liberarea lor îmi generează parcă speranţă pentru că dovedeşte că a pleca de aici e posibil.
Şi tot gândindu-mă la asta, realizez că lumea normală e atât de aproape de mine, încât îţi accentuează sentimentul deznădejdii şi disperării. Doar un act mă ţine aici. De multe ori, stând în curtea interioară a secţiei, despărţită de libertate printr-un zid de cărămidă de 1 m., realizez cât de aproape e libertatea. Uneori, chiar pot simţi mirosul oraşului.
De ce, Doamne, mi-ai dat asta? Ştiu că sună obsesiv, însă cred că întrebarea asta mă va urmări toată viaţa!
Câteodată îmi spun că, la un moment dat în viitor, acesta va fi trecutul. Dar mi-e frică să anticipez viitorul. Mi-e frică să mă gândesc la acest moment ca la trecut, el e prezentul şi unul chiar foarte dureros. Aş vrea să spun că ştiu că odată acest infern se va termina. Nu ştiu. Dimpotrivă, am ferma convingere că amintirile legate de această traumă le voi avea toată viaţa-n suflet!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: