Vineri, 24 septembrie

Nu am mai scris despre abuzurile comise în acest proces. Aşa că azi voi aborda motivarea condamnării mele. Pentru acelaşi act material, am fost condamnat pentru trei infracţiuni. Astfel „poziţia nesiceră a inculpatului nu a permis organelor de anchetă şi instanţelor de judecată să distingă valoric între obiectul valoric al infracţiunii de luare de mită şi cel al infracţiunii de trafic de influenţă…ˇ, îmi sună un binecunoscut pasaj din hotărârea instanţei. Deci, cu alte cuvinte, pentru că noi nu ştim exact ce s-a întâmplat, te condamnăm preventiv pentru ambele fapte şi îţi punem la grămadă şi pretinşii bani primiţi cu titlul de mită. Sărim peste probatoriul legat de primirea pretinselor sume de bani, în care nu există flagrant sau interceptări telefonice, există doar mărturia unui individ care în urmă cu doi ani pretinde că i-a dat unui inspector mită, după ce acesta i-a aplicat sancţiuni legale ce însumate totalizau aproape o jumătate de miliard de lei. Sărim şi peste susţinerile mele care îşi proclamă indubitabil nevinovăţia. Sărim şi peste mobilul atât de necesar comiterii oricărei infracţiuni, respectiv primirea pretinsă de bani pentru a face, a nu face sau a înfăptui defectuos indatoririle de serviciu, imposibilitatea acelui martor de a preciza, exact, în ce a constat ajutorul meu. Dar, pentru că suntem în plină campanie anticorupţie, în care sângele vărsat al corupţilor ostoieşte setea maselor şi demonstrează necesitatea lărgirii atribuţiilor organelor represive cu titulaturi pompoase ce includ şi cuvântul „anticorupţie”, adevărul juridic al nevinovăţiei unui om este înlocuit cu o realitate juridică ce confinţeşte abuzul drept putere într-un stat democratic!

Joi, 23 septembrie

Este o zi cu un cer albastru intens, atât de albastru încât te simţi copleşit. E o contadicţie vădită între acest albastru şi griul puşcăriei. Mi-aş dori să pot visa, să mă închipui acum într-o altă parte. Dar nu mai pot nici măcar să visez. Fiecare om, ascunde o poveste, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi eşecuri. Din păcate, povestea vieţii mele este axată în jurul acestei drame existenţiale, sunt legat de ea şi mi-a influenţat pentru eternitate destinul. Oricât de frumoasă ar putea fi viaţa pentru mine, trauma ultimilor şase ani m-a marcat, mi-am pierdut încrederea în oameni, în valorile creştine şi morale cu care am fost crescut de către familie şi care au fost definitorii în dezvoltarea caracterului meu. Am devenit un individ frustrat, temător de oameni şi cu un suflet atât de chinuit încât nimeni şi nimic nu va mai putea schimba asta.
Şi toate astea pentru ce? Pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă şi furnizare de informaţii ce nu au caracter public, fapte penale care nici măcar acum nu ştiu în ce constau!
În baza mărturiei interesante a unui singur individ, arestat în prezent pentru înşelăciune, şi care şi-a negociat libertatea în schimbul înfundării în puşcărie a unui funcţionar public. Ce pot să mai spun? Parcă şi cuvintele legate de acest subiect şi-au pierdut din consistenţă, analiza stării mele prezente se reduce doar la următoarele: faci puşcărie pentru că ai fost condamnat pentru fapte de corupţie! Nimeni nu mai vede existenţa sau, mai bine zis, inexistenţa motivelor condamnării, rămâne doar executarea unei pedepse privative de libertate!

Miercuri, 22 septembrie

Sunt preocupat de faptul că la nici una din petiţiile mele trimise organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului nu mi s-a răspuns. Oare cazul meu să nu prezinte interes sau oare corespondenţa adresată din penitenciar nu ajunge unde trebuie? Ca multe alte speranţe pierdute, încep să-mi pierd şi credinţa în capacitatea instituţională a celor care apără drepturile omului.
Aş vrea să nu mă mai lamentez. Conceptul ăsta de „întotdeauna ajută-te singur” nu mai are nici o aplicabilitate practică în situaţia prezentă. Sunt cu totul la mila şi dispoziţia altora, viaţa mea a fost redusă la uşi închise şi perimetre delimitate, sub strictă supraveghere.
Acum, parcă şi mai mult, în prespectiva relocării deţinuţilor ce participă la activităţile lucrative din penitenciar într-un alt spaţiu de deţinere, la sectorul gospodăriei agrozootehnice, mă simt din ce în ce mai neînsemnat. Şi, Doamne, de ce? Ce am făcut pentru a suferi umilinţele din prezent?
Mi-e dor de un pat confortabil, cu aşternuturi curate, mi-e dor de curăţenie şi frumos, mi-e dor de mâncarea făcută de mama mea, mi-e dor de o seară petrecută pe balcon alături de Mia mea, degustând din vinul rose bine răcit, mi-e dor de imaginea majestoasă a priveliştii defileului Mureşului însoţită de aerul tare şi ozonat de munte, mi-e dor de libertatea ce mi-a fost răpită, mi-e dor de simplitatea vieţii mele…

Marţi, 21 septembrie

Se pare că în presa scrisă a apărut ceva legat de mine. Nu ştiu ce, dar sunt curios. Ca şi în cazul Ţundrea, când după 12 ani s-a demonstrat adevărul, cred că şi la mine se va demonstra nemernicia acestei făcături demonice. Nu e decât o chestiune de timp şi circumstanţe, mai devreme sau mai târziu nedreptatea se va dezvălui, e drept, cu preţul distrugerii vieţii mele şi a familiei mele. Sper însă ca prigonitorii mei să simtă pe propria lor piele ce înseamnă să-ţi pierzi liniştea sufletească şi să fie puşi să plătească nemernicia lor din prezent. Sunt convins însă că acum, în birourile lor călduţe, cu salariile lor sau pensiile lor depăşite, nu au altă preocupare decât de a-şi şterge urmele, de a contribui la muşamalizarea cât mai rapidă a modului mârşav în care s-a produs această condamnare la o pedeapsă privativă de libertate. Aspectul hilar pentru mine e tocmai faptul că poate o condamnare cu suspendare nu ar fi declanşat atacul meu din prezent, sunt atât de obosit de lupta inegală pe care am dus-o timp de şase ani cu sistemul nostru putred de justiţie.
Iar faptul că nu mai am nimic de pierdut, îmi dă putere să continui. Abuzurile care s-au săvârşit în acest proces sunt strigătoare la cer şi sunt cât se poate de reale şi demonstrabile. Doar voinţa lipseşte, doar setea de adevăr şi dreptate a cuiva sau a societăţii în sine mai este necesară pentru a se înfăptui justiţia. Şi nu o justiţie clientelară sau circumscrisă unui interes politic, ci justiţia adevărului gol-goluţ, al respectului faţă de demnitatea umană.

Luni, 20 septembrie

De fiecare dată când mă izbesc de superioritatea autoimpusă a gardienilor mei, îmi vine să zâmbesc. Acea poziţionare superioară şi clară faţă de persoana ta, deţinutul, este prezentă în fiecare moment din dialogul cu oricare din membrii personalului, ei încercând să impună delimitarea a însăşi societăţii faţă de abominabilele fapte presupuse a fi savârşite de tine.
Pentru ei, compasiunea şi înţelegerea sunt reglementate prin prisma obligaţiilor lor de serviciu, pe undeva este normal să-ţi pierzi sensibilitatea emoţională naturală atunci când vezi zilnic acelaşi gen de oameni, infractorii. Pentru gardieni, orice individ aflat în spatele gratiilor vinovat sau nu, este un subiect al interesului lor penitenciar şi deci tratat ca atare. Dacă cineva este în închisoare, trebuie să fi făcut ceva pentru a-şi merita prezenţa în acest loc. Nu e de blamat. Doar că uman au devenit şi ei aidoma subiecţiilor pe care trebuie să-i păzească. Dar cum am spus, e normal, aici nu e şcoală de maici!
Poate din această cauză percep atât de negativ atitudinea supreveghetorilor legată de lipsa lor de empatizare la problemele tale ca om, nu ca deţinut. În cazul meu particular, cum am mai scris şi mai demult, nu prea mai are importanţă vinovăţia mea. Nu că aş fi vinovat. Dar a-ţi clama inocenţa în puşcărie este o eroare gravă, rişti din start să-ţi pierzi credibilitatea. Dar acest coşmar va trebui să se termine la un moment dat. Şi eu am avantajul capital al timpului. Sunt nevinovat şi adevărul, oricât de târziu se va întâmpla asta, chiar şi după moartea mea, tot va ieşi la suprafaţă. Eu nu mai lupt pentru a nu mai face puşcărie, eu lupt acum doar pentru a-mi demonstra nevinovăţia, pentru a demonstra grava eroare judiciară care mi-a fost făcută!

Duminică, 19 septembrie

În tot cursul acestui proces, nu am văzut o altă cale decât asta. Când mi s-a propus să colaborez în sensul delaţionării colegilor mei de serviciu, am refuzat. Când ei mi-au spus să tac pentru că deranjez, am continuat să vorbesc. Când ei mi-au spus că soarta mi-e deja hotărâtă, eu am continuat să lupt. Când toată lumea mi-a zis că e gata şi ar fi cazul să mă resemnez, am iniţiat contestaţia în anulare. Pur şi simplu sunt îndărătnic şi refuz să-mi accept soarta hotărâtă de ei! Dar cât de greu îmi e…

Sâmbătă, 18 septembrie

Obiectivul final al acestui sistem penitenciar este înfrângerea spiritului prin supunere. Sigur, dacă eşti vinovat, poate că e singura modalitate de control. Dar dacă eşti aici nevinovat? Cum funcţionează sistemul?
Umilinţa şi supunerea zilnică comportamentului şi personalităţii umane la rigorile privării de libertate cu siguranţă te îndreaptă înspre dezintegrarea sufletească şi înspre pervertirea spiritului către rău. Inevitabil te face apt pentru procesul de uniformizare prin dezumanizare, reducerea condiţiei umane la statutul de animal, de existenţă biologică. Cum să-i rezişti? Iar acest proces nu este unul reversibil, odată cu plecarea de aici să-ţi revii. Pentru că trauma este atât de intensă şi devastatoare încât te marchează pe viaţă. Ce conduită trebuie oare să adopţi? Să i te opui sau să te laşi copleşit?

Vineri, 17 septembrie

Pentru că ieri am scris despre rezolvarea petiţiilor mele, azi voi continua şi dezvolta subiectul. Am primit o adresă de la Parchetul General prin care mi se comunică faptul că memoriul s-a primit şi a şi fost trimis la D.N.A. pentru competentă soluţionare. Deci, cu alte cuvinte, abuzurile şi încălcările frapante ale legii vor fi soluţionate chiar de cei pe care îi reclam! Mai are sens să fac comentarii?
Într-un sistem de drept în care principiul separării puterii judecătoreşti de cea executivă este atât de bine realizat, încât nimeni şi nimic nu mai poate anula o hotărâre strâmbă şi vădit nelegală, cât de importantă mai poate fi viaţa unui cetăţean, a unui contribuabil ce prin banii plătiţi a întreţinut şi el acest sistem, al unui funcţionar public condamnat la ignoranţă chiar de sistemul din care a făcut parte? Să mă ierte Dumnezeu pentru perseverenţa cu care lupt pentru a arăta că fac puşcărie nevinovat şi prin asta deranjez , dar cât de absurdă şi de ilogică poate fi ideea de a fi analizate abuzurile comise în propriu-mi caz chiar de cei ce m-au adus aici şi au perpetuat această stare de fapt? Parchetul General de ce se numeşte aşa? Doar că sună pompos? Am sesizat Parchetul General nu pentru a-mi trimite el memoriul la D.N.A., acolo am scris nenumărate memorii, l-am sesizat pentru a se întreprinde o minimă verificare a celor reclamate de mine.
L-am sesizat pentru că cred că şi procurorul general este un om, că are sentimente, că poate să empatizeze şi să înţeleagă, mai bine decât mulţi alţii, drama mea, al unui subiect al acestui sistem de justiţie. Am sesizat procurorul general pentru că ea are capacitatea instituţională şi profesională de a face o minimă verificare, doar este membru de drept al C.S.M. şi şefa tuturor procurorilor din această ţară? Sau nu?

Joi, 16 septembrie

Am o stare extremă, sunt la capătul suportabilităţii psihice, este a 500 zi de detenţie. E greu doar să le numeri, darămite să le faci. Mi-e atât de greu să înţeleg şi să accept de ce sunt aici!
Zbaterea asta zilnică se manifestă în fiecare părticică a trupului meu, sunt atât de trist şi de neîmpăcat încât până şi faţa mi s-a schimonosit. Doamne, de ce îmi dai atât de mult?
Gândul ăsta al inutilităţii mele sociale mă face să mă simt atât de umil şi de gol încât procesul metamorfozării mele în victimă devine complet. Cum să-mi urlu nevinovăţia? Nu sunt corupt, dar cu toate astea trebuie să fiu privat de libertate şi mai ales să fiu privat de viaţa mea pentru nişte acuzaţii absurde de corupţie. De cinci luni aştept judecarea acestei nenorocite de contestaţii în anulare, admisă deja de principiu. Legea prevedea ca la momentul admisibilităţii să se poată suspenda executarea pedepsei, dar în cazul meu, ca în tot procesul ăsta penal, s-a considerat inoportun. Adică, hai să-l mai ţinem pe ăsta închis încă patru luni că şi aşa noi cunoaştem rezultatul de dinainte şi nu va fi cazul să-l eliberăm. De cât ghinion este posibil să ai parte într-o viaţă de om?
Ştiu că nu sunt carismatic şi nu sunt perceput ca o prezenţă plăcută de la început, poate sunt considerat chiar antipatic, dar de aici până la a mi se genera atâta rău e o cale foarte lungă. Sunt un cetăţean onest, nu sunt şi nu voi putea fi niciodată delicvent!
Oameni buni, daţi-mi o idee, la ce foruri ar mai trebui să petiţionez pentru a face dreptate? Nu cer favoruri sau ajutor nemeritat, cer doar dreptate! Cui să mă mai adresez?

Miercuri, 15 septembrie

Am avut o noapte extrem de agitată, cu coşmaruri vii şi veridice ca şi realitatea viaţii mele. Ieri am înţeles că nici una din petiţiile mele nu va fi luată în serios, cu atât mai improbabil e să se facă o minimă verificare a celor reclamate de mine. Nu sunt un delicvent nemernic care bombardează autorităţiile cu reclamaţii închipuite, sunt un cetăţean al acestei ţări, cu toate drepturile care decurg din asta şi care este victima unei erori judiciare. Nici nu am ştiut cum altfel să reacţionez decât petiţionând. Dar primind un răspuns din partea Ministerului Justiţiei în care numele mi-e pocit, iar în loc de adresă mi-e trecută data naşterii (orice act întocmit în penitenciar pentru deţinuţi are şi data naşterii, alături de numele părinţilor), am înţeles că este doar o comunicare seacă a unui funcţionar din minister adresată unui deţinut condamnat definitiv, care ar face orice ca să scape de puşcărie, inclusiv să realizeze petiţii închipuite. Domnilor, ceea ce am reclamat eu, nu au fost închipuiri, am trăit pe propria-mi piele şirul continuu de abuzuri!
Nu eu am cerut să beneficiez de sistemul vostru judiciar, nici măcar nu ar fi trebuit să am de-a face cu el!
Oricum, în adresă mi s-a comunicat că memoriul a fost trimis C.S.M. şi Corpului de Control al Ministerului Justiţiei întrucât, spun ei, nu au competenţă. Aşa că îmi vine să râd…
Printre inspectorii Corpului de Control se numără şi Floarea Grosu, călăul meu nemilos de la Curtea de Apel! Oare ei îi va fi repartizată cererea mea? Sincer, după tot ceea ce mi s-a întâmplat, nu m-ar mira, acesta este sistemul nostru de drept. Iar sistemul tinde să se autoprotejeze!