Miercuri, 22 septembrie

Sunt preocupat de faptul că la nici una din petiţiile mele trimise organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului nu mi s-a răspuns. Oare cazul meu să nu prezinte interes sau oare corespondenţa adresată din penitenciar nu ajunge unde trebuie? Ca multe alte speranţe pierdute, încep să-mi pierd şi credinţa în capacitatea instituţională a celor care apără drepturile omului.
Aş vrea să nu mă mai lamentez. Conceptul ăsta de „întotdeauna ajută-te singur” nu mai are nici o aplicabilitate practică în situaţia prezentă. Sunt cu totul la mila şi dispoziţia altora, viaţa mea a fost redusă la uşi închise şi perimetre delimitate, sub strictă supraveghere.
Acum, parcă şi mai mult, în prespectiva relocării deţinuţilor ce participă la activităţile lucrative din penitenciar într-un alt spaţiu de deţinere, la sectorul gospodăriei agrozootehnice, mă simt din ce în ce mai neînsemnat. Şi, Doamne, de ce? Ce am făcut pentru a suferi umilinţele din prezent?
Mi-e dor de un pat confortabil, cu aşternuturi curate, mi-e dor de curăţenie şi frumos, mi-e dor de mâncarea făcută de mama mea, mi-e dor de o seară petrecută pe balcon alături de Mia mea, degustând din vinul rose bine răcit, mi-e dor de imaginea majestoasă a priveliştii defileului Mureşului însoţită de aerul tare şi ozonat de munte, mi-e dor de libertatea ce mi-a fost răpită, mi-e dor de simplitatea vieţii mele…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: