Miercuri, 13 octombrie

Deşi de dimineaţă m-am trezit cu o stare generală foarte proastă, acum mi-am mai revenit. Mă simt slăbit, poate şi pentru faptul că de luni seara nu am mai putut să mănânc. Am avut parte de o primire neutră în cameră, am primit un loc decent de dormit. Toată angoasa mea şi toate temerile mele au fost spulberate de tratamentul neutru la care am fost supus aici. Singurul aspect negativ ce mă scârbeşte rămâne totuşi mizeria generalizată de aici.
Mi-e foarte greu să exprim în cuvinte tot ceea ce văd, oricum, în comparaţie, Penitenciarul Tg.Mureş e un hotel de cinci stele. Aici e acea imagine apăsătoare din filmele sovietice, cu un univers în sine, guvernat după legi proprii. Până şi maidanezii, cei atât de prezenţi în peisajul bucureştean, patrulează prin curtea mică şi infectă, din care un canal îşi revarsă dejecţiile generate din încăperea situată la câţiva metri mai încolo, pe post de grup sanitar. Grup sanitar ce conţine toaletă, duşuri şi chiuvete în aceeaşi încăpere minusculă, întunecoasă, fără geamuri, cu un miros pestilenţial şi care deserveşte 50 de oameni. Budele turceşti sunt înfundate de dejecţii, orice contact cu ele poate presupune alunecare şi, mai apoi contaminare.
Despre spaţiile de dormit pot spune că nu au restricţii în ceea ce priveşte fumatul şi consumul de droguri, normele europene privind separarea fumătorilor şi nefumătorilor nu se aplică, iar în ceea ce priveşte condiţiile de cazare ele sunt perfect definite de noţiunea de ţigănie. O ţigănie variată, ca şi membrii comunităţilor ce îşi duc existenţa aici. Păduchi, ploşniţe (am prins deja vreo patru), rufe atârnate, paturi suprapuse şi înghesuite, vacarm, mirosuri, răutate, mizerie sufletească, gri, droguri, violenţă, incultură, manele şi multă, multă disperare şi deznădejde în sufletul meu!

Marţi, 12 octombrie

Ca la fiecare incursiune în necunoscut, nu am ştiut la ce să mă aştept astăzi odată cu venirea cursei. Simţămintele care te încearcă sunt copleşitoare, e un amestec de frică şi teroare care se combină. Cred că mă repet, dacă eşti un om rău, un infractor uns cu toate alifiile, probabil că îţi face plăcere. Eu, cetăţeanul normal, am experimentat însă astăzi o gamă variată de sentimente negative. În periprul meu, deşi am încercat din răsputeri să evit contactul cu cât mai multe experienţe din mediul penitenciar, am trecut pragul a şase puşcări.
De fiecare dată, te simţi ca un miel între lupi. Privirile scapără, rânjelile se iţesc, intenţiile se materializează. În fiecare grup, doar doi-trei sunt vocali şi agresivi, restul aşteaptă amubuscada, pregătiţi să sară şi ei. Şi singurul gând care îmi venea în minte era oportunitatea sau mai bine zis analiza între câştigul venirii la Bucureşti pentru contestaţie şi această situaţie îngrozitor de stresantă. Oare merită?
Asta cred că spune ceva despre angoasa situaţională şi intensitatea emoţiei negative pe care o poate percepe un individ pus în situaţia mea. Oricum judeci, la final tot prost iese. Acea stare de anticipare a situaţiei din cameră, de previzionare a comportamentului ce va trebui urmat, de relaţionare socială capabilă să dezamorseze situaţiile escaladante, presupune un consum energetic imens. Nu frica de coerciţie fizică, nu mă pot teme de un alt om, ci paralizia generată de stres, de ameninţarea constantă asupra-ţi, este factorul determinant al acestei paranoia.

Luni, 11 octombrie

Azi a fost ziua socotelilor. Mă pregătesc pentru plecarea la Bucureşti, a trebuit să-mi minimizez bagajul, lucrurile excedentare le-am împărţit.
Sunt curios să recitesc în viitor ceea ce am scris azi, imprevizibilitatea viitorului te face să speri. Până la urmă, cel puţin din punct de vedere statistic, probabilitatea de a mi se admite contestaţia în anulare este de 50%, în faza în care îmi e acum. Dumnezeu şi şansa vor decide însă viitorul meu. Nu vreau să exult de optimism, dar nici nu vreau ca pesimismul să pună stăpânire pe mine. Am încredere că judecătorii Înaltei Curţi să-şi demonstreze atributul conţinut chiar de denumirea instanţei şi anume să dovedească o înaltă ţinută morală şi o judecată obiectivă şi imparţială. Totul e în dosar, acolo a fost întotdeauna, interpretarea evenimentelor a fost făcută arbitrar şi subiectiv. Mioara, prietena mea dragă, cu percepţia extrasenzorială a unei femei însărcinate, mi-a spus că ea ştie că finalul anului îl vom sărbători împreună. Mă rog lui Dumnezeu să fie aşa!
Oare ceea ce scriu acum este prea idealist sau este expresia unei speranţe pe care o am de şase ani încoace? Sincer, nu vreau să anticipez nimic din situaţia de după pronunţarea Înaltei Curţi, pozitivă sau negativă, mă gândesc doar la prezent, nu mai am suflet pentru a putea rezista încercărilor vieţii penitenciare. Cum am mai scris, timpul e de partea mea!

Duminică, 10 octombrie

Bătrânii mei părinţi au venit la vizită, cât mă bucur să-i văd. Mai ales pe tatăl meu, care a revenit din Franţa. Aş vrea să nu mă mai vadă aşa, să-şi poată trăi liniştiţi bătrâneţile, să se bucure de o viaţă normală, să nu fie şi ei, indirect, condamnaţi la pedeapsa mea. Cât de profund nedreaptă este această societate…! Şi cât de nedrepte pot fi consecinţele aplicării luptei anticorupţie cu orice preţ!

Sâmbătă, 09 octombrie

Ultimele zile au fost caracterizate de venirea deplină a toamnei cu unul din atributele ei: frigul. Mi-a intrat în oase, doar sunt la temniţă. Cred că m-am şi răcit, tremur tot timpul.
Mai are sens să spun că gândurile mele zboară către patul meu călduţ, către căldura căminului meu, către un ceai fierbinte cu miere şi lămâie, către o plăcintă cu mere făcută de mama mea…
Poate că săptămâna care vine va aduce schimbări în destinul meu. E prea multă suferinţă în viaţa mea, e cazul ca Dumnezeu să facă ceva! Deşi nu vreau să mă gândesc la asta, termenul e imediat pe mine. Aş vrea doar să mă trezesc la judecarea contestaţiei, să nu mai trec prin toate momentele de lungă aşteptate până atunci. Vor fi iarăşi emoţiile specifice unui termen de judecată, speranţele pe care ni le vom pune toţi, aşteptarea pronunţării hotărârii…

Vineri, 08 octombrie

Este foarte greu să explic lumii de ce sunt aici dacă sunt nevinovat. Sincer, mi-e greu până şi mie să-mi explic. Mi-e greu să explic că în acest sistem de justiţie eu a trebuit să-mi demonstrez nevinovăţia şi nu invers. Şi am pierdut, cumva, nu ştiu cum, nu am fost suficient de credibil. Deşi nici măcar nu ştiu în ce constau infracţiuniile de care sunt acuzat. Ştiu însă, că în ochii lor, am fost un funcţionar public care a facilitat rambursări de TVA, aşa zic ei. Deşi referirea nu se face la singurele două controale la care am participat la firma soţiei aşa-zisului meu denunţător.
Sunt curios ce va dispune Înalta Curte în privinţa sintagmei „denunţător”, folosită în toate actele de condamnare a mea. M-am luptat cu un sistem care m-a judecat exclusiv în baza prezumţiei de vinovăţie. Toate pârghiile şi mecanismele de aflare a adevărului şi aplicare a justiţiei au fost adaptate acestui scop unic, de parcă improbabila mea achitare ar fi produs dezechilibre sociale. Am fost somat să-mi produc probe în apărare, iar eu m-am conformat, crezând orbeşte că doar aşa voi scăpa. Ce gravă eroare….
Eu nu trebuia de fapt să fac nimic, ei trebuiau să demonstreze un lucru absurd şi mincinos, să-şi întemeieze teza vinovăţiei mele pe probe şi pe o realitate faptică. Am apreciat greşit şi am creat apărarea pornind de la premisa că eu trebuie să am un rol activ. Dar am greşit…
Orice aş fi făcut, soarta mea a fost decisă în momentul în care am făcut prima zi de puşcărie, în 2004. Atunci am fost ales!
Din această cauză mi-e atât de greu să explic lumii de ce sunt aici, fiind nevinovat. Şi de aceea mi-e atât de greu să-mi explic şi mie situaţia!

Joi, 07 octombrie

Apropierea termenului la Înalta Curte îmi creează un sentiment de profundă angoasă, amintirea traumelor pe care le-am experimentat în 2004 devine vie. Îmi aduc aminte de privirile pline de teamă ale lui Eugen şi Radu în timp ce fuseserăm aduşi de pe arestul Poliţiei la Penitenciar, în camerele de aşteptare înainte de încarcerare. Acea încăpere mică, întunecoasă, cu o uşă din lemn zdravăn, ţintuită în metal, acea bancă sinistră în care cei dinaintea noastră îşi scrijeliseră ideile şi numele, acea atmosferă apăsătoare de rău, simţământul acela de neapartenenţă la situaţie, de vis rău care e transpus în realitate. Fiecare dintre noi ne puneam singura întrebare la acel moment: ce făcuserăm ca să ne merităm prezenţa acolo?
Apoi, după controlul efectuat în filtru, la ceasurile nopţii, se făcuse întuneric bine, uşile masive din metal ale curţii interioare s-au deschis şi nouă ne-a fost revelată imaginea sinistră a puşcăriei. Mai apoi, după depunerea noastră în camera de detenţie, primul contact cu restul deţinuţilor.
Acea teamă instinctivă de rău, acea frică de necunoscut, de capacitatea acelor oameni de a-ţi face rău gratuit.
Îmi persistă şi acum în minte imaginea lui Eugen, la cei 50 de ani ai lui, îmbrăcat în acea pijama clasică, cu dungi, cu căciulă în cap, aflat în patul dinaintea mea, total debusolat de prezenţa în acel loc.
Aici, în penitenciar, primul contact e cel determinant, atunci eşti categorisit de către cei aflaţi în cameră şi eşti supus tratamentului de primire. Depinde doar dacă cei găsiţi în cameră dispun de forţa fizică necesară şi de determinarea de a pune în practică ceea ce au în intenţie!

Miercuri, 06 octombrie

Pe zi ce trece similitudinile dintre condiţia de sclav şi cea de deţinut devin din ce în ce mai evidente. În copilărie, cărţile cu poveşti despre sclavi îmi înfierbântau imaginaţia, însă, pe atunci, mi se părea că sclavagismul era un atribut al unei ere trecute şi primitive, credeam că posibilitatea dominaţiei omului prin această formă de subjugare fusese înlăturată. Făcând o analiză sumară a condiţiei mele prezente, regăsesc însă multe din atributele condiţiei de sclav.
În primul rând, libertatea, care mi-a fost luată discreţionar şi inutil, pentru nişte aberante, absurde şi mincinoase acuzaţii. Nu am săvârşit nici una din cele trei infracţiuni reţinute, nu sunt nici corupt şi nici furnizor de informaţii. Vinovăţia mea a fost doar în mintea prigonitorilor mei, în ambiţia şi necesitatea acestei societăţi de a avea cu orice preţ exemple moralizatoare ale luptei anticorupţie, eu nu am făcut nimic criminal, faptul că mi-am apărat frenetic nevinovăţia nu poate genera o asemenea virulenţă din partea prigonitorilor mei.
În al doilea rând, dispreţul manifestat de prigonitori mei faţă de viaţa unui om. Ei au anulat nu numai o perioadă de cinci ani şi jumătate din viaţa mea, ci toată pregătirea mea educaţională şi profesională împreună cu visele şi aspiraţiile mele la un cămin, la o familie fericită. Calitatea mea de om a fost redusă doar la o existenţă biologică, alăturarea cu infractorii te transformă într-unul din ei, cel puţin din punctul de vedere al societăţii, eşti ceea ce sunt şi restul.
În al treilea rând, credibilitatea. În momentul în care a început vânătoarea de vrăjitoare, între cuvântul meu şi cuvântul unui escroc, nu numai că nu s-a pus semnul egalităţii, ci acesta a fost creditat în totalitate cu credibilitate, toate susţinerile mele devenind nule. Un sclav nu are cuvânt, el nu se poate apăra.
În al patrulea rând, lipsa egalităţii de tratament între mine şi alte cazuri similare. Beneficiez de acest tratament de şase ani, în condiţiile în care toată existenţa mea a fost onorabilă şi cinstită. Doar un sclav este judecat arbitrar şi mişeleşte, aşa cum am fost judecat eu!

Marţi, 05 octombrie

În această societate, între valorile morale declarate şi cele reale, există o diferenţă uriaşă. Toată lumea le clamează, presa le foloseşte, biserica te moralizează, mamele îşi dojenesc odraslele. Însă, în afara aparenţei date de cuvinte, nimeni nu crede în ele. Mă rog, majoritatea. Totul se derulează după regulile junglei urbane, nu trebuie să-ţi dea în cap pentru a-ţi lua agoniseala, se poate apela la simulacrul nostru de justiţie şi mai apoi la un executor judecătoresc. Delaţiunea şi înşelăciunea sunt folosite şi apreciate de toţi. De la escrocul care emite cecuri false şi până la preotul care predică una şi face alta, totul se învârte în jurul capacităţii de a câştiga mai mult decât ceilalţi. Indiferent că vorbim de bani, putere sau influenţă. Îmi vine să râd când mă gândesc că am trimis memorii unor organizaţii care se ocupă cu apărarea drepturilor omului. Din păcate, pentru ca ei să se ocupe de cazul tău trebuie să fi ţigan, sau homosexual sau minoritar etnic. Un cetăţean de etnie română, cinstit, fost funcţionar, credincios, nu prezintă importanţă. Apartenenţa mea la normalitate îmi dau seama că generează tratamentul ostil asupra-mi, aceste organizaţii şi nu numai (am petiţionat toate instituţiile şi organizaţiile care mi-au venit în cap) nu doresc să ajute un cetăţean normal, lipsit de aura ciudăţeniei sau a anormalităţii.
Spun normal pentru că mie greu să mă definesc altfel. Şi iarăşi va trebui să repet „ajutorul” la mine nu înseamnă ca cineva să comită un abuz sau o nedreptate favorizându-mă, nu vreau decât să beneficiez de dreptate, de un tratament echitabil, nu de luptă anticorupţie, să mă asculte cineva. Vreau ca şi cuvântul meu să conteze!

Luni, 04 octombrie

Noaptea a fost chinuitor de lungă şi agitată, în scurta perioadă în care am dormit, am visat întrebările ce mă chinuie zi de zi. De ce unii oameni sunt investiţi cu dreptul de a schimba destinul semenilor? Cine le-a dat această putere, de viaţă şi de moarte? Ce autoritate omenească poate investi cu atributul divinităţii un alt om? Şi dacă primitorii acestei puteri sunt nevrednici? De ce a fost modificat în această direcţie destinul meu? Pentru ce raţiune superioară a devenit sacrificabil destinul meu? Sunt atâtea întrebări fără răspuns în mintea mea…
Cum termenul de judecare a contestaţiei în anulare se apropie, cred că devin neliniştit. Nu neliniştea pe care o aveam înainte de fiecare termen al acestui proces, până la condamnare, ci o stare ciudată de luptă între necesitatea de a fi optimist şi cu speranţă sau nevoia de a accepta o realitate stabilită arbitrar şi profund imorală şi injustă, fără de speranţă.
Cum pot să-mi urlu nevinovăţia mai mult decât aşa, prin simpla ei susţinere? Nu am ce alte probe să propun, realităţile nu sunt din două universuri paralele, toate faptele care mi se impută, pretinse a fi penale, sunt verificabile şi demonstrabile a fi secvenţe noncriminale din viaţa unui cetăţean onest. Totul ţine de interpretare.
Oltean Emilian, şeful B.C.C.O. Mureş este acuzat de „denunţătorul” meu că a primit mită carburanţi. Însă între el şi mine, diferenţa e că el e poliţist şef, iar eu un infractor condamnat la puşcărie. Simpla alegaţie a aşa-zisului „denunţător” a fost interpretată diferit, deşi realitatea nu a susţinut-o. Eu nu am primit, dar sunt închis, Olteanu o fi primit, dar e un cetăţean onest!