Arhivă pentru Noiembrie, 2010

Joi, 11 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 23, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Astăzi am avut parte de încă o etalare a superiorităţii prin umilinţă din partea unui gardian, geambaş de cai ca şi ocupaţie, lucrător la Penitenciar în timpul liber. Cu aroganţa specifică omului incult, acesta m-a apostrofat la intrarea în cameră ameninţându-mă că îmi taie ziua de muncă pentru că nu a semnat nimeni de ieşire din cameră pentru mine. I-am răspuns, descumpănit, că nu ştiu ce pot să fac eu în privinţa asta, aici eu nu am nici un fel de drept, cu atât mai puţin dreptul de a-mi deschide singur uşa şi de a merge, tot singur, la postul de muncă. Cu siguranţă răspunsul meu l-a întărâtat şi de acum încolo voi avea parte de un tratament „preferenţial”.
Din păcate, statutul meu actual de sclav al acestei societăţi, purtând însă apelativul gingaş de „deţinut” mă face umil şi inferior, incapabil de a mă apăra. Atributul meu de puşcăriaş mă descalifică din start în faţa celorlalţi indivizi, valori morale şi sociale, altădată atât de dragi mie, acum îmi sunt potrivnice. Şi, pentru a explicita miza acestei întâmplări până la final, trebuie să fac referiri şi la noţiunea de „zile-câştig”.
În penitenciar, la diminuarea pedepsei de executat până la liberarea condiţionată se ia în considerare şi câştigul în zile de muncă. Astfel, pentru fiecare trei zile lucrate se consideră executată o zi, fiind deci mai aproape de liberare. Deşi nu vroiam până acum să mă gândesc la asta, după episodul contestaţiei la Bucureşti, am renunţat la orice speranţă de îndreptare a acestei erori judiciare. Această pedeapsă trebuie acceptată, nu mai este nici o altă posibilitate de îndreptare, totul este pentru mine definitiv şi irevocabil.

Miercuri, 10 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 23, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Cu voioşia specifică deţinutului în ceea ce priveşte posibilitatea de a nu ţi se decide un bine, am tras concluzia că toată starea mea de pseudofericire de ieri a fost iluzorie. Şi uite-aşa, lehamitea generalizată existentă în sufletul meu pune din nou stăpânire pe mine. M-am săturat de tot şi de toate. Mi-aş dori ca Dumnezeu să-mi fi dat mai mult noroc în viaţă, ca în locul ultimilor şase ani şi ceva din viaţă, să fi primit, atunci în 2004, un incident la paraşutare, iar acum oasele mele dezgolite să fie albe.
Poate că pentru mulţi ceea ce simt pare deplasat, argumentând că viaţa merită trăită în orice condiţiuni. Eu însă nu sunt un infractor, sunt un om liber condamnat pe nedrept să facă puşcărie. Am fost umilit şi supus la presiuni inimaginabile pentru ceva ce nu am făcut. Însă nimeni nu a vrut să vadă nedreptatea. Nici procurorii, nici judecătorii, nici restul oamenilor care mi-au decis soarta prezentă. Contradicţia dintre realitatea faptică şi realitatea juridică mi-a spulberat sufletul şi credinţa că binele prevalează întotdeauna. Cu fiecare act din această monstruoasă punere în scenă a vieţii mele, îmi dau seama că sunt împins spre o fundătură, spre un loc din care nu mai pot bifa nici o opţiune, împingându-mă doar spre sinucidere!

Marţi, 9 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 23, 2010 by eucandvreausafluierfluier

De ieri, registrul emoţiilor mi s-a schimbat diametral opus din cauza unei veşti de care va depinde îmbunătăţirea vieţii penitenciare. Deşi statutul meu social şi juridic nu s-a schimbat. Însă va mai dura ceva timp până la transpunerea ei în realitate, aşa că nu am decât să aştept. Parcă pentru prima dată de când sunt aici, am putut să zâmbesc, să râd, deşi zidurile puşcăriei sunt la fel de apăsătoare.
Promblema aici pentru mine e faptul că mă opun tratamentului „oferit” de ei, că nu-mi asum detenţia. Şi pentru că nu mă supun lor, aici sunt un inadaptat. Sincer, nici nu-mi doresc vreodată să mă integrez în acest mediu, dar în cele şapte luni şi ceva de detenţie ar fi trebuit să-mi uniformizez trăirile interioare şi să fiu apt pentru convieţuirea în acest mediu. Pentru toată lumea de aici, şi aici mă refer la cadre şi la codeţinuţi, e mai bine ca tu, ca individ, să accepţi această stare de sclavie, să devii o resursă ieftină la dispoziţia societăţii care te-a adus aici.
A trecut atâta timp. Am uitat ceea ce eram. Toate aceste experienţe traumatizante m-au depărtat de ceea ce-mi doream să fiu. Sunt curios să aflu dacă m-am schimbat, cel puţin din perspectiva oamenilor care m-au cunoscut în libertate. Eu simt că sunt schimbat, e normal, traiul în acest mediu m-a făcut insensibil şi mai egocentric, am învăţat să-mi dezvolt deprinderi capabile să mă ţină-n viaţă aici. Întrebarea care se pune e dacă m-am schimbat radical, dacă omul care eram odată mai există?

Luni, 8 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 22, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Am primit răspunsul de la A.N.P. pentru acea cerere făcută înainte de a pleca la Bucureşti şi prin care solicitam aprobarea pentru transferul meu individual şi nu prin cursă. Mi se descriu cu lux de amănunte parcursul transferului meu de la Bucureşti, cu date şi locuri. Băieţi buni, tipii ăştia din A.N.P., ce pot să mai spun…
La aproape o lună de la termenul din 14 octombrie, nici măcar nu mi se respinge cererea, ea a devenit fără obiect. Oricum, de apreciat mişcarea inteligentă făcută de cei îndreptăţiţi să aibă grijă de cei privaţi de libertate şi aflaţi în custodia lor. Îmi pun întrebarea, dacă ai deceda în puşcărie, în cât timp ţi s-ar întocmi actele de deces?
Cu cinismul specific abuzului de putere, nevoile existenţiale ale unui om sunt transformate în hârtii, răspunsuri şi aprobări, iar un act de normalitate se transformă în derizoriu. Dorinţa mea de a fi expus cât mai puţin experienţei carcerale, de a nu-mi mai încărca amintirile cu rău, a fost înlocuită cu funcţionalitatea şi eficienţa sistemului penitenciar. De fapt, iarăşi am uitat, necesităţile mele ca fiinţă umană au dispărut, sunt doar un sclav, un rebut al acestei societăţi. Şi toate astea, de ce?
Am uitat însăşi detaliile condamnării, nu mai contează ceea ce aş fi făcut sau nu, contează doar că sunt aici. E imposibil de explicat cuiva normal ce înseamnă să experimentezi ceea ce experimentez eu.
Câteodată, chiar mă întreb dacă mai sunt normal la cap. Oare starea mea psihică se încadrează în limitele normalităţii? Oare deja am clacat, dar realitatea penitenciară ascunde atât de bine defectele încât iluzia echilibrului meu psihic predomină?

Duminică, 7 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 22, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Orice încercare de a-mi recalibra concepţiile despre viaţa pe care o voi avea de acum încolo este sortită eşecului. Eu, puşcăriaşul, nu pot accepta destinul şi realitatea prezentă a existenţei mele. Rămân ancorat la unica realitate şi anume faptul că nu sunt vinovat, că nu sunt corupt şi că toată această şaradă de proces este o minciună.
Dar cât oare poţi rezista, când toată lumea vrea să te convingă de vinovăţia ta?

Sâmbătă, 6 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 22, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Mă trezesc, pentru că după apelul de dimineaţă m-am pus din nou la somn, cu un vacarm pe hol. Un deţinut dintr-o altă cameră are ceva de împărţit cu mine şi proferează, pe un ton ridicat, ameninţări la adresa mea, inclusiv faptul că are un cuţit şi mă va înjunghia. Auzul acestor ameninţări, poate că altă dată, înainte de a ajunge aici, m-ar fi timorat. Acum însă m-am echipat sportiv şi am ieşit din cameră drept la el.
Pentru orice ţigan, doar frica acţionează ca singurul argument veritabil, trebuie să exerciţi împotriva lui, cu calm şi forţă, manifestarea de putere şi determinare de care eşti apt. Şi să nu-ţi fie frică. Ca la câini, dacă-ţi simt frica, te atacă. Nu vroiam să-l lovesc decât dacă ataca el primul.
Bineînţeles, după ce l-am ţintuit de perete, tonul vocal a dispărut iar ameninţările au fost, nişte glume. Doar că acum nu mai glumesc eu!

Vineri, 5 noiembrie

Posted in Fără categorie on Noiembrie 22, 2010 by eucandvreausafluierfluier

Astăzi au venit pe la mine cei de la Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului din Timişoara. Deşi nu mă aşteptam să se confirme atât de repede faptul că cererea mea la C.E.D.O. a fost primită, lucrul acesta s-a întâmplat. Şi, parcă pentru a confirma că orice demers de-al meu e sortit să nu o ia pe drumul cel bun, organizaţia respectivă a devenit mandatarul meu în faţa C.E.D.O., deşi eu nu am împuternicit pe nimeni în acest sens, cererea fiind depusă de mine în nume personal. Se pare că ei au depus în luna august un memoriu, cererea mea ulterioară de sesizare a Curţii Europene cu încălcarea drepturilor omului, fiind ataşată la dosarul lor. Nu vreau să par deplasat prin faptul că nu accept ajutorul lor, dar atunci când ţi se solicită o sumă considerabilă, eu fiind privat de libertate şi, deci, incapabil de a genera fluxurile financiare necesare, sunt mai reticient în încrederea pe care o acord.
Sigur că da, este lăudabil efortul, dar în momentul de faţă eu sunt privat de libertate. Sigur că da, dacă s-ar constata încălcările şi Curtea ar dispune acordarea de compensaţii, aş sponsoriza cu o cotă procentuală organizaţia. Adevărul e că atunci când eşti la ananghie, toată lumea profită de tine. Cel mai bun exemplu sunt avocaţii. Cu cât spectrul puşcăriei e mai aproape, cu atât onorariile sunt mai mari. Cu cât disperarea subiectului e mai mare, cu atât resursele folosite sunt mai impresionante.
Ce e dureros pentru mine e însă faptul că dreptatea e a mea. Sunt închis nevinovat. Ajutorul semenilor mei, cei ce vor să mă ajute, nu cred eu că poate fi condiţionat de bani.