Miercuri, 28 iulie

Azi am fost anunţat că cineva din presă mi-a văzut blogul şi că sunt interesaţi să dau un interviu. Grea decizie de luat…. Pentru că blogul nu e făcut pentru publicitate. Am scris, la început doar pentru mine, iar mai apoi, la îndemnul celor dragi mie, le-am trimis şi lor gândurile mele. Iar apoi, un prieten din media, Ionel, a venit cu ideea blogului. Eu am scris doar despre drama unui cetăţean oarecare, forţat de împrejurări să se confrunte cu sistemul judiciar românesc şi care a fost transformat, fără vină, în criminal. Ceea ce mi s-a întâmplat mie se putea întâmpla oricui. Nimeni din ţara asta să nu se creadă la adăpost de primejdie. Nu trebuie să faci ceva rău ca să fi privat de libertate. Ci doar să fi ales. De restul se ocupă ei. Indiferent ce ocupaţie ai sau cu ce te îndeletniceşti în viaţă, mereu există o infracţiune potrivită. Că e corupţie (calea cea mai facilă în zilele noastre), că e evaziune fiscală, că e abuz de încredere, că e o infracţiune sexuală, orice… Trebuie doar să nu placi cuiva din sistem. Restul îl rezolvă ei!
Aşa că va trebui să mă decid dacă e oportună implicarea presei sau nu. Pentru că pentru graţiere, valurile mediatice nu sunt bune.
În schimb, pentru contestaţia în anulare, da, dacă vor exista judecători oneşti şi care judecă indiferent de presiunea sistemului. Eu nu cer să-mi facă vreun favor sau mila cuiva. Vreau doar să îndrepte eroarea judiciară la care sunt supus, să-mi confirme că nu am avut parte de un proces echitabil şi că locul meu nu e aici. Nu am săvârşit nici o crimă!

Marţi, 27 iulie

Azi se împlinesc 6 ani de când a început acest coşmar pentru mine. Nimic nu a mai contat de atunci decât acest proces. Viaţa mea, aşa cum era până la acel moment, a dispărut, s-a transformat în ceea ce este astăzi, o înşiruire de momente chinuitoare şi deznădejde fără de speranţă. Tot ceea ce m-am străduit să devin, s-a pierdut! Sentimentele care azi mă încearcă sunt contradictorii. Pe de o parte reamintirea momentului arestării îmi stârneşte dureri vii, cu vizualizarea exactă a celor 3 ore de negociere a reţinerii de către Sandu Marin. Momentul în care mi-a zis să vin într-o oră cu un avocat, ruga mea din Catedrala Mică, momentul reţinerii propriu-zise cu întocmirea în fals de către ei a proceselor verbale, cele atât de contestate de mine, insistenţa lui în a le semna, coerciţia fizică aplicată de Postolache la momentul punerii cătuşelor, venirea poliţiştilor de la arest, scoaterea mea filmată din sediul P.N.A. şi cu marea de ziarişti fotografiind depunerea pe arestul poliţiei, telefonul dat acasă, primul contact cu mediul penitenciar…. Astea şi alte multe încă altele…
Pe de altă parte, sentimentul de lehamite, de acceptare a soartei pe care Dumneze mi-a hărăzit-o. Ideea de capitulare necondiţionată în faţa vicisitudinilor vieţii. Acel sentiment de implacabilitate a sorţii, conştiinţa faptului că viaţa şi persoana mea nu contează în ochii semenilor mei. Şi, nu în ultimul rând, deznădejdea din sufletul meu şi pierdera speranţei!

Luni, 26 iulie

Iarăşi o noapte albă, am reuşit să dorm doar spre dimineaţă. Veşnicile gânduri mă ţin treaz. Poate că şi apropierea comemorării zilei de mâine nu mă lasă să dorm. Printre altele, mă gândeam la nemernicul în mâinile căruia mi-am încredinţat eu apărarea. Cât de credul am fost să mă încred în avocatul Dinu Marin, cel care îl eliberase în 1999 pe Miron Cozma- aşa-i plăcea lui să se laude- şi care îmi spusese că este exclusă orice altă soluţie în afară de cea produsă de el, în mare parte datorită relaţiilor pe care la avea printre judecătorii Înaltei Curţi. Şi am crezut orbeşte că un avocat care te tapează de o sumă în euro de 4 zerouri, se bazează pe ceva. Discuţiile de la hotelul Continental în care afirma sus şi tare că singura soliţie în acest caz poate fi, în cel mai rău caz, doar o condamnare cu spuspendare la 1,2 ani le văd acum doar ca părţi din elaboratul plan de extocare a unor oameni ca mine de bani. Când zic „ca mine” mă refer la oameni lipsiţi de încredere în justeţea sistemului judiciar românesc şi care, în lipsă de alternative, sunt dispuşi să încheie pacte cu diavolii. Aşa ca Dinu Marin. Aviz celor ce ar putea să-şi aleagă un avocat incompetent. Mie nu trebuia să-mi facă nimeni nici un favor! Ci doar să respecte nişte principii judiciare şi să dea dovadă de credinţă în Dumnezeu şi de bun simţ, doar atât ar fi trebuit să facă judecătorii prin mâinile cărora a trecut dosarul meu!

Duminică, 25 iulie

O duminică liniştită şi al cărei singur obiectiv este să mă întâlnesc cu părinţii mei. Mi-e tare dor de ei. De fiecare dată când vin, îmi povestesc despre ceea ce au făcut pe la firmă. Că nu găsesc lemn, că au construit o altă hală de producţie, că au probleme cu clienţii… Nu vreau să fiu egocentric, dar pur şi simplu nu mă interesează, nu pot să mă gândesc la implicarea mea în activitatea societăţii atâta vreme cât pentru lumea asta nu am fost un bun cetăţean.

Sâmbătă, 24 iulie

Observ că toată viaţa mea am uitat-o. Totul se rezumă doar la mediul actual, la conflictele şi oamenii lângă care sunt obligat să-mi duc existenţa. Iar traiul alături de 17 infractori ostili, criminali, violatori, tâlhari sau hoţi nu se numără printre dorinţele mele de viaţă. E un război de uzură în care tot timpul eşti ameninţat, înjurat, spurcat, blestemat, nu ai nu moment de linişte în care poţi lăsa garda jos. Nu asta meritam, Doamne! Nu atâtea chinuri! Şi când mă gândesc că soarta asta mi-au hărăzit-o alţi oameni, deznădejdea mă cuprinde. De ce nu mă pot trezi în patul meu? De ce nu pot sta lângă bătrânii mei părinţi? De ce viaţa mea a însemnat atât de puţin pentru judecători ca Grosu, Aron Zglimbea sau alţii?

Vineri, 23 iulie

Perceptele creştine pun printre primele păcate, după cele capitale, pe cele ale iubirii de sine, mai exact păcatul mândriei şi cel al îndreptăţirii de sine. Aici e un loc de penitenţă ideal pentru îndreptare cel puţin din punct de vedere creştin. Umilinţa, micimea făpturii, felul în care te percep şi te trădează semenii tăi, pierderea respectului de sine, dispariţia ambiţiei de realizare şi promovare, conştiinţa inutilităţii tale pe pământ etc. Un cocktail toxic de sentimente negative ce parcă au doar un scop în accepţiunea laică : distrugerea sufletului!
În accepţiune spirituală şi religioasă, e calea spre pocăinţă şi iertare a păcatelor. Nedumerirea mea e legată însă de impunerea ei mie. Pentru că mie mi se impune prin forţă un mod de penitenţă pentru ceva ce nu am făcut. Şi n-am cerut niciodată înălţare spirituală, speram doar ca păcatele mele mai mari sau mai mici să-mi fie iertate ca la orice om liber. Nu mă consider un om bun, dar nici rău nu am fost. Am greşit destul în viaţa asta, dar nu întratât încât să am parte de iadul din care acum fac parte.
De păcatul mândriei, aşa cum e definit el religios, ştiu că m-am făcut vinovat. Eram mându de originea mea, de faptul că fac parte din familia pe care o am, eram mândru de realizările mele profesionale (la 23 de ani reuşisem să fiu inspector), eram mândru de competenţele mele educaţionale, eram mândru să ştiu că am fost onorabil şi demn în tot decursul acestui proces, eram mândru să ştiu că onoarea nu va putea nimeni să mi-o terfelească…

Joi, 22 iulie 2010

Printre chinurile îndurate aici se numără şi răbdarea pe care trebuie să ţi-o impui cu scopul de a-ţi păstra controlul. Trebuie să înghiţi atâtea mizerii spuse de ceilalţi încât ajungi să crezi că răbdarea înseamnă umilinţă. Singurul reper moral aici îţi rămâne propria educaţie şi raportarea ta la valorile morale pe care ţi le-ai însuşit. Şi e al naibii de greu. Gândeşte-te tu, cititorule, ce ai face dacă zilnic ai fi înjurat, dacă zilnic ai fi ameninţat cu bătaia sau alte modalităţi de exercitare a unei agresiuni fizice? Zi de zi să fi în război cu o lume din care nu faci parte. Să nu ai posibilitatea să te revolţi. Care este calea de urmat? Bunătatea să-ţi fie percepută ca slăbiciune, iar faptele bune să-ţi fie pedepsite. Orice vorbă bună să se transforme împotrivă-ţi într-o imprecaţie, o cană de cafea oferită dimineaţa să se transforme într-o dovadă de submisiune şi să confere celuilalt dominaţie asupa ta. În fiecare zi să elaboreze alte modalităţi de schingiuire a sufletului. Şi tu să nu poţi replica…
M-am săturat de tot. Până şi de tânguirile mele. Aş vrea să muţesc o dată pentru totdeauna, să nu mai simt nimic. Şi să nu-mi mai doresc nimic. Aş vrea ca lumea să uite că exist. Dar nimic nu e aşa de simplu. Până şi suferinţa are un ritual. În actualul sistem, până şi durerile se încearcă a se maximiza, pentru ei nu e suficient doar chinul fizic produs de privarea de libertate, sufletul e obiectivul final, sau mai bine spus mutilarea lui permanentă.

Miercuri, 21 iulie 2010

Este perioada vacanţelor şi asta se simte dincolo de gratii. Resimt intens lipsa de energie, fiecare zi e grea şi de abia aştept să treacă. În plus, gândul liberării apropiate la cei 6 colegi de cameră sporeşte senzaţia de nelinişte şi angoasă. Singura parte bună e că de când sunt închis am reuşit să-mi suprim din memorie toate gândurile legate de viaţa de dinainte şi anume: distracţii, vacanţe, tovărăşia unui vin bun, ieşirile cu prietenii… Mi-e mai uşor aşa, altfel sufletul meu s-ar dezintegra. Însă, mai nou, trebuie să fac eforturi pentru a-mi alunga din memorie aceste reverii. De ce trebuie să fac puşcărie? De ce trebuie să fiu privat de libertate?
Cum am început procedurile la C.E.D.O., trebuie să-mi cuantific pretenţiile pentru daunele suferite într-o sumă. Sunt incapabil însă să mă gândesc la o sumă. Nimic pe lumea asta nu poate sta în contrapondere la privarea de libertate. Nu mi-ar trebui un leu dacă s-ar face dreptate şi cei care au stat la baza acestei condamnări ar face puşcărie atât cât m-au condamnat pe mine. Dar asta nu se poate întâmpla niciodată. Călăii nu pot fi victime, ei sunt recompensaţi pe veci la o existenţă onorabilă. În contradicţie cu victimele. Cei ca mine… Ehhh, şi lupta asta interioară îmi sfâşie sufletul, nu îmi voi putea găsi niciodată liniştea câtă vreme nedreptatea la care am fost supus abuziv, nu se va îndrepta. Nu eu am cerut însă să am parte de tratamentul ăsta şi nici de viaţa asta!

19.07.2010

Au trecut 200 de zile de la începutul acestui an. Timpul pentru mine are o altă scurgere, alternanţa perioadelor cu treceri line şi chinuitoare, la cele în care, parcă, timpul se comprimă lăsând doar intensitatea sentimentelor, mă bulversează. Obiectivele iniţiale au evoluat, s-au transformat în cu totul altceva. Nu mai sunt aceleaşi. Nu îmi mai doresc moartea cu atâta intensitate şi iau în calcul posibilitatea să-mi fie admisă contestaţia în anulare. Mă frământ zi şi noapte, locuri şi oameni la care aş putea găsi ajutor. Orice ajutor. Ajutor care să permită lumii să vadă strâmbătatea acestei condamnări. Să protestez prin luptă. Să mă opun cu înverşunare sistemului, aşa cum am făcut până acum, timp de 6 ani.
În aceeaşi ordine de idei, peste 8 zile voi comemora exact 6 ani de chin infam, ce a debutat pentru mine cu fatidica dată de 27 iulie 2004. Era tot vară şi cald, ca acum…
Revenind la subiectul de mai sus, rămâne întrebarea ce voi face dacă nu mi se admite contestaţia în anulare? Va fi trecut aproape jumătate de an din pedeapsa executabilă. Oricum o gândesc, tot prost se arată a fi. Mi-e teamă să nu alunec pe panta deznădejdei. Presiunile la care sunt supus nu cred că vor rămâne fără urmări, nu sunt decât un om normal. De multe ori mă întreb de ce mi-a dat oare Dumnezeu puterea asta, de a suporta atâta suferinţă şi deznădejde? De unde energia pentru a rămâne cât de cât normal în toată tărăşenia asta?

18.07.2010

Am avut la biserică o discuţie interesantă cu părintele legată de liniştirea sufletului. Mai exact faptul că nimeni nu îmi va putea reda liniştea sufletului, fie el mare magistrat, preşedinte de ţară sau orice altă autoritate. Că atunci când îmi voi fi acceptat soarta, îmi voi găsi şi liniştea sufletului.
Azi au fost în vizită părinţii mei, mama iarăşi a plâns. Doamne, grea soartă le-ai dat…