Vineri, 5 noiembrie

Astăzi au venit pe la mine cei de la Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului din Timişoara. Deşi nu mă aşteptam să se confirme atât de repede faptul că cererea mea la C.E.D.O. a fost primită, lucrul acesta s-a întâmplat. Şi, parcă pentru a confirma că orice demers de-al meu e sortit să nu o ia pe drumul cel bun, organizaţia respectivă a devenit mandatarul meu în faţa C.E.D.O., deşi eu nu am împuternicit pe nimeni în acest sens, cererea fiind depusă de mine în nume personal. Se pare că ei au depus în luna august un memoriu, cererea mea ulterioară de sesizare a Curţii Europene cu încălcarea drepturilor omului, fiind ataşată la dosarul lor. Nu vreau să par deplasat prin faptul că nu accept ajutorul lor, dar atunci când ţi se solicită o sumă considerabilă, eu fiind privat de libertate şi, deci, incapabil de a genera fluxurile financiare necesare, sunt mai reticient în încrederea pe care o acord.
Sigur că da, este lăudabil efortul, dar în momentul de faţă eu sunt privat de libertate. Sigur că da, dacă s-ar constata încălcările şi Curtea ar dispune acordarea de compensaţii, aş sponsoriza cu o cotă procentuală organizaţia. Adevărul e că atunci când eşti la ananghie, toată lumea profită de tine. Cel mai bun exemplu sunt avocaţii. Cu cât spectrul puşcăriei e mai aproape, cu atât onorariile sunt mai mari. Cu cât disperarea subiectului e mai mare, cu atât resursele folosite sunt mai impresionante.
Ce e dureros pentru mine e însă faptul că dreptatea e a mea. Sunt închis nevinovat. Ajutorul semenilor mei, cei ce vor să mă ajute, nu cred eu că poate fi condiţionat de bani.